R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal
Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrată la data de 6 octombrie 2010, reclamanta A. a unui Fond de Pensii Administrat Privat S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, în principal, anularea deciziei nr. 39 din 07 septembrie 2010 a Consiliului Concurenţei, cu consecinţa exonerării reclamantei de plata amenzii în cuantum de 150.301 RON; în subsidiar, reducerea amenzii aplicate sub nivelul de bază stabilit de Consiliul Concurenţei, constatând că pârâta a procedat la o greşită individualizare a sancţiunii aplicate.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a invocat, în esenţă, nelegalitatea deciziei din perspectiva inexistenţei unei fapte anticoncurenţiale săvârşite de A..
Actul atacat prin prezenta acţiune este nelegal, fiind rezultatul greşitei aplicări a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi al art. 101 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, astfel:
Pretinsa faptă reţinută în sarcina sa nu poate fi calificată ca fiind o împărţire a pieţelor sau o alocare de participanţi; împărţirea “dublurilor ” nu poale fi calificată partajare de clienţi; protejarea concurenţei nu poate echivala cu menţinerea cotei de piaţă; concurenţa pe piaţa relevantă nu a fost afectată; greşita individualizare a sancţiunii în raport de aplicabilitatea în speţă a unor circumstanţe atenuante;existenţa unei îndoieli rezonabile cu privire la caracterul contravenţional al faptei; colaborarea efectivă în cadrul procedurii declanşate de Consiliul Concurenţei.
În ceea ce priveşte această circumstanţă atenuantă, s-a arătat că, deşi nu a făcut obiectul unei inspecţii, din întregul probatoriu administrat în cauză rezultă cu claritate faptul că A. a colaborat în mod deschis cu Consiliul Concurenţei, furnizând în mod prompt toate informaţiile şi documentele solicitate.
Cu toate acestea, a mai arătat reclamanta că pârâtul nu reţine acest aspect în cuprinsul Deciziei, omiţând să enumere între administratorii care au colaborat efectiv în cadrul procedurii de investigare şi societatea reclamantă.
În ceea ce priveşte avantajele economice obţinute, sub acest aspect, s-a precizat că deşi pârâtul face referire la o pretinsă afectare a pieţei ca urmare a practicilor de împărţire a “dublurilor”, în cuprinsul Deciziei nu există o analiză completă şi exhaustivă a avantajelor obţinute de A. ca urmare a pretinsei activităţi de împărţire echitabilă a “dublurilor”, în principal datorită impactului limitat al practicilor la care reclamanta a participat.
În aceste condiţii, în opinia reclamantei sunt relevante următoarele aspecte:
Ca urmare a raportării CSSPP din martie 2008, după finalizarea procesului de repartizare aleatorie, A. avea 120.743 persoane validate final reprezentând o cotă de piaţă de 3,157% la un total de 3.823.610 participanţi;
Un număr total de 6.082 de acte de aderare raportate de A. în cursul perioadei de aderare iniţiale au fost dublate cu/de alte fonduri de pensii administrate privat (“dubluri”);
Din numărul total de 6.082 de acte de aderare transmise de către A. şi care au fost dublate de către alte fonduri de pensii, un număr de 2.966, deci aproape 50% dintre acestea, au fost trimise la Loterie, nefăcând obiectul procesului de mediere dintre administratori în principal din cauză că în privinţa acestora existau suspiciuni de fraudă sau administratorii se aflau în imposibilitatea de a contacta participanţii şi de a efectua verificări;
Din numărul total de acte de 6.082 de aderare transmise de către A. şi care au fost dublate de către alte fonduri de pensii, un număr de 3.116 au făcut obiectul procesului de mediere dintre acestea: (i) 1.443 de “dubluri”, reprezentând doar 23% din totalul celor 6.082 de “dubluri”, fiind raportate de A. în urma verificărilor autenticităţii actelor de aderare şi ulterior validate de autoritatea competentă; iar (ii) 1.673 de “dubluri” fiind alocate celorlalţi administratori care urmau să efectueze propriile verificări şi, în măsura în care aceştia constatau îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, le raportau la rândul lor autorităţii competente. Este de menţionat faptul că finalitatea procesului de verificare, raportare şi validare a celor 1.673 de “dubluri” nu a putut fi verificată de către A. fiind un proces controlat exclusiv de celălalt administrator”.
Conform actelor ce au stat la baza emiterii Deciziei, faţă de numărul total de 4.156.316 participanţi în luna martie 2008, numărul “dublurilor” reraportate de către A. în suma de 1.443 acte de aderare reprezintă un procent de numai 0.0347% raportat la totalul pieţei. Rezultă astfel că efectul reraportării celor 1.443 de acte de aderare din cele 6.082 “dubluri” de către A. este absolut neglijabil raportat la dimensiunea pieţei la acel moment.
Mai mult, chiar dacă aparent înţelegerea dintre administratori avea în vedere o repartizare a “dublurilor” în proporţie de 50%-50%, în mod concret, acest procent nu a fost implementat decât cu caracter de excepţie, tocmai pentru că avea în vedere rezultatul verificărilor întreprinse în conformitate cu prevederile legale aplicabile şi nu simpla voinţă a administratorilor.
Sub aspectul perioadei reduse de timp în care A. a participat la procesul de mediere s-a constatat că, din documentele aflate la dosarul cauzei, rezultă că, deşi perioada de aderare iniţială la fondurile de pensii administrate privat a început la 17 septembrie 2007, perioada reţinută ca durată a înţelegerii având ca obiect împărţirea clienţilor este aprilie 2007 – februarie 2008.
În ceea ce priveşte participarea A., această societate nu a participat la discuţiile avute pe marginea proiectului normei privind aderarea iniţială şi evidenţa participanţilor la fondurile de pensii administrate privat care au avut loc în perioada aprilie – iunie 2007, aspect de altfel reţinut în cuprinsul actelor premergătoare emiterii deciziei.
Totodată, A. nu a participat la întâlnirile organizate de administratori în cadrul Asociaţia B. şi nici la discuţiile purtate între membrii de la acel moment ai organizaţiei, astfel încât existenta acestei circumstanţe atenuante este de asemenea evidenta.
Cu toate acestea, la individualizarea sancţiunii nu a fost avut în vedere nici acest aspect, măsura adoptată de pârât fiind, şi din această perspectivă, una nelegală.
În ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează baza de calcul pentru stabilirea cuantumului sancţiunii, s-a arătat că suma stabilită în sarcina sa cu titlu de sancţiune este nelegal calculată, fiind rezultatul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale incidente.
Pârâtul Consiliul Concurenţei, prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 14 aprilie 2011, respectiv concluziile scrise, a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 5266 din 21 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta A. a unui Fond de Pensii Administrat Privat S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei şi în consecinţă a anulat Decizia nr. 39 din 07 septembrie 2010 a Consiliului Concurenţei, exonerând reclamanta de plata amenzii aplicate, în cuantum de 150.301 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 39 din 07 septembrie 2010 a Consiliului Concurenţei, referitoare la încălcarea art. 5 alin. (1) Legea concurenţei nr. 21/1996 şi a art. 101 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene de către agenţii economici de pe piaţa administrării private a fondurilor de pensii obligatorii (Pilonul II) din România, reclamanta a fost sancţionată, alături de alţi agenţi economici, cu amendă de 150.301 RON, pentru încheierea unor înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect împărţirea clienţilor, înţelegeri prohibite de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi art. 101 din Tratat.
Rezultă din conţinutul deciziei de sancţionare mai sus menţionate, că înţelegerile anticoncurenţiale de împărţire a clienţilor au vizat participanţii înregistraţi ca dubluri în procedura de aderare iniţială la fondurile de pensii administrate privat.
Aşa cum s-a reţinut şi în alte decizii ale Consiliului Concurenţei, alocarea sau împărţirea clienţilor (în cazul de faţă clienţii administratorilor fondurilor de pensii erau participanţii la fondul de pensii) restricţionează în mod evident concurenţa şi intră în mod automat sub incidenţa interdicţiei prevăzute de art. 5 alin. (1) din lege.
Însă, instanţa de fond a statuat că consecinţele înţelegerii anticoncurenţiale de împărţire a clienţilor, deşi sunt elocvente pentru a se ilustra importanţa şi gravitatea unei practici cu obiect anticoncurenţial, nu prezintă relevanţă pentru încălcarea constatată prin prezenta Decizie.
Curtea a reţinut, că trebuie avută în vedere perspectiva vizată de raţiunea prohibirii fiecărui tip de înţelegere în raport de obiectul acestuia. În speţă, raţiunea prohibirii este aceea că împărţirea clienţilor reduce posibilitatea de alegere a clienţilor şi generează creşterea preţurilor sau scăderea producţiei.
În opinia Curţii, această raţiune nu se verifică în prezenta cauză, atâta timp cât clienţii au optat, pe baze concurenţiale, din multitudinea de oferte, pentru doi din administratorii fondurilor private de pensii.
Curtea a considerat că, dimpotrivă, această intervenţie a autorităţii, prin reglementarea cuprinsă în Norma 18/2007, este cea care anulează pur şi simplu posibilitatea clienţilor de a-şi alege furnizorul de servicii, chiar în condiţiile în care aceştia au considerat, prin actele de aderare, în considerarea ofertelor celor două fonduri privind drepturile şi obligaţiile părţilor, riscurile financiare, tehnice şi de altă natură, despre natura şi distribuţia acestora, că cele două oferte satisfac nevoile lor.
Pârâtul Consiliul Concurenţei a susţinut, în apărare, că voinţa participantului, pentru a produce consecinţe juridice, trebuie să fie exprimată neechivoc, prin semnarea unui singur act de aderare, precum şi faptul că în măsura în care un act de aderare era raportat de doi administratori (dublură), acesta nu putea fi considerat ca exprimând o voinţă valabilă a persoanei care semnase actul de aderare.
A precizat Curtea că este de acord cu susţinerile pârâtului relativ la lipsa de efecte juridice ale celor două opţiuni care se exclud reciproc, aserţiune necontestată în cauză, dublurile nedobândind calitatea de participant la fond.
S-a reţinut că în cauză nu s-au invocat efecte juridice ale celor două opţiuni, însă opţiunile care se ascund în spatele celor două manifestări de voinţă nu pot fi ignorate cu desăvârşire în raţionamentul juridic al cauzei şi în deconstruirea contextului în care au avut loc acordurile. Curtea a considerat că nu se poate face abstracţie de faptul că, din 14 fonduri de pensii administrate privat, titularii dublurilor au înţeles să excludă 12 oferte.
Astfel, a observat Curtea că din cuprinsul deciziei de sancţionare reiese că, la finalizarea procesului de repartizare aleatorie (martie 2008), situaţia pe piaţă a reclamantei se prezenta astfel: total acte validate 120.743, la care se adaugă repartizări aleatorii 10.507, deci un total participanţi la fond de 131.250, reprezentând o cotă de piaţă de 3,16% (de fapt 3,15784459%).
Numărul dublurilor reclamantei, care au făcut obiectul procesului de mediere şi al acordului incriminat, a fost de 3116, iar din acestea au fost raportate de reclamantă un număr de 1.443, subsumându-se numărului de 120.743 acte validate.
În opinia Curţii, raportat la totalul pieţei, în funcţie de care s-a derulat “loteria”, cele 1443 acte reprezentând dubluri validate de reclamantă reprezintă un procent absolut nesemnificativ de 0,0347% din numărul total de 4.156.316 participanţi.
Curtea a mai reţinut că din decizia de sancţionare nu reiese care ar fi fost cotele de piaţă ale participanţilor la înţelegere pentru a putea aprecia asupra efectului acesteia asupra concurenţei.
Mai mult decât atât, a constatat că o atare analiză nu există, însă nu există nici date suficiente pentru a permite instanţei determinarea cotelor de piaţă.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului din decizia de sancţionare, referitoare la faptul că s-a creat astfel cadrul favorabil pentru o instruire deficitară şi un control necorespunzător al activităţii agenţilor de marketing în defavoarea participanţilor, dar în favoarea administratorilor fondurilor de pensii, instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută în raţionamentul juridic al cauzei.
Astfel, curtea a reţinut că regulile concurenţei au fost respectate de reclamantă cu prilejul aderării iniţiale, atunci când a obţinut acordul de aderare al participanţilor în cauză, ceea ce s-a realizat în considerarea ofertei sale, pentru care aceştia au optat.
Curtea a apreciat că nu se poate reţine un raport de cauzalitate între acordul de împărţire a dublurilor şi retragerea de pe piaţă a celor 4 societăţi de administrare care nu au reuşit să adune minimum 50.000 de participanţi, ci poate însemna că o atare incapacitate este rodul propriei lor lipse de competitivitate şi performanţă.
Dimpotrivă, a reţinut că, abia în momentul în care acestea şi-ar fi realizat eventual numărul minim de participanţi urmare a repartizării aleatorii a dublurilor la loterie, s-ar putea reţine alterarea pieţei prin intervenţia statului, în condiţiile în care eventuale dubluri ar fi fost repartizate acestor 4 societăţi, cu toate că nu erau printre opţiunile exprimate.
Prin urmare, curtea a considerat că acordul de împărţire, în lipsa unor dovezi sau cel puţin al unei argumentaţii convingătoare cu privire la efectul restrictiv de concurenţă, a fost o soluţie mai apropiată de reglarea pieţei prin mecanisme proprii decât loteria propusă de autoritate.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 5266 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs Consiliul Concurenţei, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 din C. proc. civ.-1865.
În motivarea căii de atac recurentul a susţinut că soluţia instanţei de fond nu a înlăturat motivat apărările dezvoltate de autoritatea de concurenţă şi a adus, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate:
– Înţelegerea de împărţire a “dublurilor” nu dă eficienţă voinţei clare a participanţilor ce figurau cu două acte de aderare pentru că: simpla semnare a unui act de aderare nu echivalează cu faptul că acea persoană era câştigată ca şi client; nu au fost luate în considerare cauzele reale care au condus la înregistrarea “dublurilor” care ţin de administratori, respectiv culpa acestora în instruirea şi supravegherea agenţilor de marketing cât şi cauze imputabile participanţilor care au semnat mai multe acte de aderare; înţelegerea nu proteja interesele participanţilor, fiind în detrimentul acestora; apărarea privind eventuala protecţie a participanţilor asigurată de înţelegere nu echivalează cu lipsa obiectului anticoncurenţial, în acest sens fiind şi jurisprudenţa europeană constantă; “dublurile” nu au fost câştigate exclusiv prin eforturi proprii, în condiţii de concurenţă corectă cu ceilalţi administratori.
– Acordul administratorilor a avut obiect anticoncurenţial.
În raport cu cadrul legal relevant, cu particularităţile pieţei relevante, comportamentul pe piaţă al administratorilor, acordul de împărţire a dublurilor între administratori, inclusiv intimata -reclamantă, a avut potenţialul de a denatura concurenţa pe piaţa pensiilor private obligatorii, inclusiv societăţile terţe de înţelegere, şi, ca atare, a avut obiect anticoncurenţial. Întreprinderile sancţionate prin decizia contestată, printre care şi reclamanta, au ales certitudinea oferită de împărţirea bilaterală incertitudinii oferite de repartizarea aleatorie.
Astfel, în mod corect, Consiliul Concurenţei a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenţei şi a dispoziţiilor art. 101 TFUE în privinţa înţelegerii la care a participat şi reclamanta.
– Între administratori, concurenţa s-a manifestat şi după momentul aderării participanţilor întrucât “dublurile” nu au existenţă independentă şi fiind vorba de aderări nevalidabile, acestea nu puteau urma, la momentul de formare a pieţei, decât regimul stabilit în urma concurenţei ce avusese loc şi care generase structura iniţială a pieţei, cu cotele sale de piaţă specifice.
– Înţelegerea încheiată între administratori se încadrează în conceptul de “alocare de clienţi”, fiind încălcate dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenţei.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate şi combătând criticile formulate.
În esenţă, a susţinut că: fapta sancţionată de Consiliu nu a avut obiect anticoncurenţial pentru că: mecanismul gândit fiind pentru rezolvarea problemei practice apărută în cursul aderării iniţiale, a ţinut cont de voinţa exprimată de participanţii înregistraţi ca “dubluri”; nu s-a urmărit un scop anticoncurenţial; mecanismul adoptat de administratori a fost ulterior preluat şi consfinţit de legiuitor prin modificarea art. 33 alin. (2) prin Legea nr. 411/2004; fapta sancţionată de Consiliu nu a avut efect anticoncurenţial întrucât împărţirea unui număr nesemnificativ de “dubluri”, de sub 1% din totalul de participanţi nu poate avea aptitudinea de a schimba structura pieţei, nefiind demonstrat niciun alt efect potenţial anticoncurenţial.
Cauza a fost suspendată prin încheierea din 5 iunie 2014 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la pronunţarea CJUE asupra întrebării preliminare adresată în dosar nr. x/2010 al ÎCCJ – SCAF, fiind repusă pe rol ulterior comunicării Deciziei CJUE.
Părţile au depus la dosarul cauzei note şi concluzii scrise.
3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul formulat în raport de actele dosarului, reţine că acesta este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Instanţa de fond, prin sentinţa recurată a admis acţiunea reclamantei şi a anulat Decizia nr. 39 din 7 septembrie 2010 în privinţa acesteia, exonerând-o de plata amenzii contravenţionale în cuantum de 150.301 RON.
Prin Decizia nr. 39/2010 din 7 septembrie 2010, Consiliul Concurenţei a aplicat amenzi unui număr de 14 societăţi care administrează fonduri de pensii private, printre care figurează şi reclamanta, din cauza unor acorduri încheiate între aceste societăţi şi care vizează repartizarea clienţilor/dublurilor. Aceste acorduri priveau persoane care au semnat două acte de aderare la fonduri de pensii private diferite, în perioada de aderare iniţială la aceste fonduri. Potrivit Consiliului Concurenţei, prin încheierea unor asemenea acorduri, fondurile de pensii în cauză au repartizat aceste persoane (denumite în continuare “dubluri”) în cote egale între ele şi au urmărit astfel să evite împărţirea acestora de către CNPAS.
În esenţă, prima instanţă a reţinut că acordul de împărţire a “dublurilor” nu se înscrie în sfera ilicitului concurenţial şi, prin urmare, nu au fost încălcate dispoziţiile art. dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, respectiv art. 101 din TFUE.
Instanţa de recurs, contrar argumentelor reclamantei confirmate de instanţa de fond, apreciază însă că fapta reţinută în cuprinsul deciziei contestate reprezintă o înţelegere cu obiect anticoncurenţial care se supune interdicţiei prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, respectiv art. 101 din TFUE.
Dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996, republicată (r1), cu modificările şi completările ulterioare, în perioada de referinţă, prevedeau:
Art. 5 alin. (1) lit. c):
“(1) Sunt interzise orice înţelegeri, exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:
c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii”.
Ulterior art. 5 alin. (1) lit. c) a fost modificat prin O.U.G. nr. 75/2010, din 30 iunie 2010, privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, având următorul cuprins:
Art. 5. “(1) Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, orice decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:
c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;”
Dispoziţiile dreptului Uniunii Europene relevante în cauză, respectiv art. 101 TFUE prevăd:
“(1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune şi, în special, cele “c) care împart pieţele sau sursele de aprovizionare”.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurentei, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
– existenta a cel puţin doua întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi;
– existenta unei înţelegeri, a unei decizii sau a unei practici concertate;
– înţelegerea să aibă ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţă.
Referitor la primele doua condiţii se reţine că acestea sunt îndeplinite, în cauză fiind dovezi în acest sens care nu au fost infirmate în vreun fel.
De altfel, instanţa de fond a statuat, în cuprinsul sentinţei recurate că “nu s-a contestat starea de fapt şi existenţa înţelegerii incriminate, ci doar reţinerea acesteia ca fiind contrară normelor de concurenţă”.
În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, referitoare la obiectul sau efectul înţelegerii de restrângere, împiedicare sau denaturare a concurentei, Înalta Curtea apreciază că se impune a sublinia că obiectul şi efectul anticoncurenţial sunt condiţii alternative iar nu cumulative.
În ceea ce priveşte obiectul anticoncurenţial, respectiv capacitatea înţelegerii de împărţire a “dublurilor” de a denatura concurenta, se constată că la momentul realizării acordului, piaţa administrării private a pensiilor obligatorii era o piaţă în formare, ale cărei baze au fost constituite într-o perioada redusă de timp (4 luni).
În acest context, era deosebit de important ca participanţii la fiecare fond să fie câştigaţi pe criterii corecte, în condiţiile în care structura pieţei, poziţia principalilor actori pe piaţă (administratorii fondurilor de pensii) depindea direct de numărul de participanţi validaţi pentru fiecare fond în parte.
Or, acordurile în discuţie în litigiul, au fost concepute şi încheiate înainte chiar de punerea în aplicare a procesului de aderare a persoanelor vizate la unul dintre fondurile de pensii private. Aceste societăţi au preconizat că numeroase persoane urmau să se afilieze nu doar la un singur fond de pensii, ci la mai multe fonduri de pensii.
Referitor la obiectivul urmărit prin fondurile de pensii private în cauză, se impune a constata că acordurile de repartizare a “dublurilor” aveau ca scop afilierea persoanelor vizate la un cerc limitat de operatori, contrar normelor legale aplicabile şi, prin urmare, în detrimentul altor societăţi active în sectorul economic în discuţie în litigiul principal.
Astfel, înţelegerea constatată viza, aşadar, consolidarea poziţiei pe piaţa relevantă a fiecăruia dintre aceste fonduri de pensii private în raport cu cea a concurenţilor săi care nu au participat la practicile concertate în discuţie.
Prin urmare, aceste acorduri urmăreau un obiectiv vădit contrar bunei funcţionări a concurenţei normale.
În concluzie, analizând înţelegerea administratorilor de împărţire a “dublurilor”, în mod corect Consiliul Concurentei a constatat că, în contextul particularităţilor pieţei pe care s-a realizat înţelegerea, aceasta avea obiect anticoncurenţial, prin capacitatea sa concretă şi reală de a denatura concurenţa pe piaţa pensiilor private obligatorii şi de a afecta interesele participanţilor.
Referitor la incidenţa art. 101 din TFUE, se reţine că înţelegerea/acordul a fost aptă (t) să afecteze comerţul între statele membre, având în vedere situaţia de fapt reţinută şi conţinutul textul articolului 101 din Tratat citat/menţionat anterior.
De altfel, urmare a întrebării preliminare formulată de ICCJ-SCAF în cauza privind pe C. a unui Fond de Pensii Administrat Privat S.A. împotriva Consiliului Concurenţei, care a vizat anularea Deciziei nr. 39/2010, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în data de 16 iulie 2015 în cauza C-172/14 a statuat, prin hotărârea pronunţată că:”Articolul 101 alin. (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că acorduri de împărţire a clienţilor precum cele încheiate între fonduri de pensii private în cauza principală constituie o înţelegere care are un obiect anticoncurenţial, fără ca numărul de clienţi vizaţi de aceste acorduri să poată fi relevant în scopul aprecierii condiţiei referitoare la restrângerea concurenţei în cadrul pieţei interne.”
Interpretarea CJUE a normei de drept european dată în cadrul procedurii trimiterii preliminare este obligatorie pentru instanţa naţională sub toate aspectele menţionate în cuprinsul acesteia.
În concluzie, faţă de toate aceste considerente, Decizia nr. 39/2010 este corectă sub aspectul reţinerii unei încălcări anticoncurenţiale în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
În altă ordine, se constată din cuprinsul sentinţei recurate că instanţa de fond a analizat exclusiv aspectele care ţineau de calificarea faptei constând în “împărţirea dublurilor” ca fiind o încălcare a regulilor de concurenţă, fără a analiza în vreun fel motivele invocate de reclamantă care ţineau de stabilirea/aplicarea/reducerea amenzii contravenţionale şi nici apărările autorităţii de concurenţă.
Pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi pentru a nu lipsi părţile, în special autoritatea de concurenţă de posibilitatea de a avea un control judiciar asupra aspectelor de fapt şi de drept care ar putea fi reţinute în sensul reducerii amenzii contravenţionale, în măsura în care instanţa de recurs ar rejudeca cauza, se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Însă, cu privire la amenda aplicată, în faţa instanţei de recurs s-a ridicat problema de drept privind aplicarea legii contravenţionale mai favorabile.
Referitor la cadrul legal incident, instanţa de recurs reţine că la data adoptării hotărârii plenului Consiliului Concurenţei în cadrul deliberărilor din data de 4.08.2010, prin care s-a constatat şi dispus sancţionarea înţelegerii anticoncurenţiale, în vigoare se afla Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată.
Aplicarea şi individualizarea amenzii în ceea ce o priveşte pe reclamantă s-a făcut în raport de dispoziţiile art. 51, art. 65 din Legea concurenţei precum şi de Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor prevăzute la art. 56 din Legea concurenţei nr. 21/1996, aspecte necontestate în cauză, iar Decizia nr. 39 a fost emisă la 7.09.2010 de Consiliul Concurenţei.
Însă ulterior acestui fapt, cât şi celui când au avut loc audierile în faţa plenului Consiliului Concurenţei în cauza de faţă (26-27 iulie 2010) şi data emiterii Deciziei nr. 39 din 7.09.2010, Legea concurenţei nr. 21/1996 a fost modificată prin O.U.G. nr. 75 din 30 iunie 2010 privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, fiind modificate inclusiv dispoziţiile legale avute în vedere de Consiliul Concurenţei la aplicarea sancţiunii contravenţionale.
Astfel, este întemeiată susţinerea reclamantei potrivit căreia stabilirea/determinarea amenzii s-a făcut cu aplicarea greşită a prevederilor Legii concurenţei, urmare a neaplicării legii contravenţionale mai favorabile, respectiv a dispoziţiilor legale incidente în forma modificată şi completată prin O.U.G. nr. 75/2010.
Prin urmare, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la aceeaşi instanţă, care v-a analiza şi stabili dacă amenda aplicată reclamantei corespunde cerinţelor O.U.G. nr. 75/2010.
În concluzie, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 313, 314 şi 315 din C. proc. civ. – 1865, va admite recursul formulat, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care va soluţiona unitar cauza, va ţine seama de toate motivele invocate înaintea instanţei de către părţi şi va avea în vedere problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 5266 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2015.
