R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2016
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Acțiunea judiciară
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a, Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanta S.C. “X TV Group” S.A a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea art. 2 din Decizia nr. 54/23.12.2013 emisă de pârât.
La termenul de judecată din data de 20.06.2014, reclamanta a depus la dosar cerere de modificare a acțiunii introductive de instanță prin care a menționat că solicită anularea în totalitate a Deciziei nr. 54/23.12.2013 emisă de pârât.
Pârâtul Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare în care a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, cu motivarea că anularea în parte a deciziei contestate în cauză nu ar fi de natură să producă efecte în ceea ce o privește.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a, Contencios Administrativ şi Fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2426 din 19.09.2014, a respins acțiunea reclamantei, ca lipsită de interes.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia, respingerea excepției interesului în formularea acțiunii și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București în vederea soluționării fondului acesteia.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta arată faptul că prima instanţă a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., întrucât, în hotărârea judecătorească atacată, pe de o parte, nu au fost analizate susținerile părților, iar pe de altă parte, sunt prezentate argumente contradictorii ori străine de natura pricinii.
În concret, recurenta susține faptul că instanța de fond a ignorat afirmația făcută chiar de către pârât, potrivit căreia scopul recomandărilor este acela de a evita incidența unei situații prevăzute de art. 8 din Legea concurenței nr. 21/1996. Or, prin ignorarea recomandărilor, CNA ajunge să fie sancționată în baza art. 50 din legea anterior arătată.
Totodată, recurenta opinează în sensul că este absurdă poziția conform căreia un act administrativ nu produce niciun fel de efect, în sensul că nu schimbă în niciun fel realitatea juridică.
De fiecare dată când a respins o acțiune împotriva unei “pure recomandări” emise de o autoritate publică, instanța a statuat că aceasta nu reprezintă un act administrativ.
În speța de față, instanța nu neagă caracterul de act administrativ al deciziei contestate, ceea ce înseamnă că recunoaște faptul că aceasta produce efecte juridice.
De altfel, doctrina precizează că recomandările pot fi făcute de către Consiliul Concurenței numai atunci când constată încălcarea prevederilor Legii nr. 21/1996.
În plus, recurenta arată că prima instanță a ignorat complet argumentația sa potrivit căreia este prejudiciată în mod economic, palpabil, atât prin pierderea statutului must carry al canalelor sale, precum și prin definirea pieței relevante în mod incorect.
De asemenea, recurenta menționează că motivarea soluției atacate este contradictorie, deoarece nu se înțelege dacă instanța a respins acțiunea pentru că:
– interesul nu există, decizia contestată neafectând nici măcar potențial interesul legitim al S.C. “X TV Group” S.A;
– interesul nu este născut/ actual, astfel cum se indică de către pârât în concluziile sale prezentate cu ocazia dezbaterii cauzei în fond;
– reclamanta nu are calitate procesuală activă, sens în care s-ar justifica faptul că nici măcar nu se analizează formal condițiile legale ale interesului procesual, dar care nu poate fi primit sub aspectul faptului că o asemenea excepție nu a fost invocată.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta precizează faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.
Prima instanță nu a analizat condițiile interesului procesual, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 33 C.proc.civ.
Din interpretarea dispozițiilor art. 19 alin. (7) din Legea concurenței nr. 21/1996 nu se desprinde concluzia că reclamanta nu are interes în promovarea acțiunii și că decizia aflată în discuție putea fi atacată doar de subiectele de drept care au formulat sesizarea la autoritatea pârâtă.
Statutul must carry al canalelor sale reprezintă un bun în accepțiunea jurisprudenței CEDO, dreptul de proprietate asupra sa fiind protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției (e.g. cauza Tre Traktorev AB c. Suediei). Curtea Europeană a extins noțiunea de bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, la situațiile în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau persoană juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (e.g.: cauzele Pine Vallery Developments Ltd și alții c. Irlandei, Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgiei, Smokovitis c. Greciei, Building Societies c. Regatului Unit).
Recurenta arată că are un interes legitim și personal în formularea acțiunii de față, întrucât este titulara unor programe de televiziune care dețin momentan statutul must carry, în conformitate cu prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002, ceea ce îl obligă pe cel mai mare furnizor de servicii de retransmitere să procedeze la retransmiterea programelor sale TV.
Recurenta susține că interesul său este unul născut și actual, în condițiile în care decizia contestată afectează situația sa procesuală în toate procedurile judiciare și administrative care implică aplicarea art. 6 din Legea concurenței nr. 21/1996 relativ la conduita RCS&RDS S.A. și care sunt în derulare.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Intimatul Consiliul Concurenței a depus întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Partea a prezentat situația de fapt, istoricul litigiului și a formulat, în esență, următoarele apărări față de motivele de recurs:
În mod pe deplin justificat, prima instanță a reținut faptul că acțiunea de față este lipsită de interes, deoarece decizia emisă de Consiliul Concurenței nu are ca efect vătămarea unui drept sau interes legitim al reclamantei. Recomandările analizate nu comportă în sarcina sa niciun fel de obligație sau conduită corelativă. Acestea nu antrenează nicio sancțiune nici in privința entității căreia îi sunt adresate și cu atât mai puțin reclamantei și, în plus, nu este dovedită împrejurarea emiterii de către CNA a unor acte administrative vătămătoare reclamantei.
Recurenta este în eroare cu privire la posibilitatea Consiliul Concurenței de a face recomandări, partea afirmând că acestea pot fi făcute numai atunci când se constată existența unei încălcări, ceea ce este fundamental greșit.
Consiliul Concurenței este condiționat de constatarea săvârșirii unei încălcări de către întreprinderile investigate pentru a putea aplica sancțiuni cu amenda contravențională și/ sau măsuri corective (comportamentale sau structurale), în timp ce angajamentele, măsurile intermediare sau recomandările nu necesită constatarea existenței unei încălcări ale Legii concurenței, după cum rezultă din conținutul tezei a II-a a art. 44 alin. (1) lit. e) din lege.
Având în vedere faptul că recomandările au fost adresate Consiliului Național al Audiovizualului, în sensul respectării Legii concurenței, iar aceasta din urmă nu a acționat împotriva actului administrativ prin intermediul căruia au fost formulate recomandările, apare ca evidentă imposibilitatea (din punct de vedere al interesului procesual real) atacării sale în instanță de către reclamantă.
Recomandările emise de Consiliul Concurenței nu antrenează o obligație corelativă a întreprinderii, care ar putea deveni sancționabilă în cazul nerespectării sale.
Acestea sunt formulate de autoritatea de concurență pentru respectarea regulilor de concurență, sugerând un comportament pe piață care să se alinieze la standardele concurențiale, fără a constitui/ institui pentru întreprinderi/ autoritățile (cărora li se adresează) mijloace de constrângere în acest sens.
Argumentele noi prezentate în memoriul de recurs în scopul demonstrării unui interes legitim în atacarea sentinței nu sunt concludente. Astfel, alegația în sensul că recurenta ar fi victima conduitei unui distribuitor de cablu cu care ar avea litigii nu este pertinentă, deoarece modul în care Consiliul Concurenței realizează definirea pieței relevante nu poate ține cont de interesele operatorilor economici.
Dat fiind faptul că stabilirea pieței relevante este un proces complex, realizat de autoritatea specializată în fiecare caz în parte, în funcție de particularitățile acestuia, iar interesul în promovarea recursului nu este justificat de reclamantă prin raportare la speța de față, ci mediat, prin raportare la posibilul rezultat al unei alte investigații desfășurate de autoritatea de concurență, nu rezultă interesul reclamantei în anularea Deciziei nr. 54/23.12.2013.
În cauza de față, nu poate fi vorba despre încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, întrucât prima instanță a prezentat pe larg poziția ambelor părțile litigante și a argumentat propria concluzie în sensul lipsei de interes a recurentei în formularea acțiunii.
Decizia nr. 54/23.12.2013 conține recomandări în deplină concordanță cu legislația europeană – Directiva serviciilor mass-media audiovizuale – și cea română – Legea audiovizualului.
Demersul este necesar și util, din perspectiva unei acțiuni concrete și adaptate contextului în continuă evoluție al pieței serviciilor de retransmisie a serviciilor de programe audiovizuale.
Conform reglementării actuale, obligația de retransmitere a serviciilor de programe privește doar retransmiterea programelor audio-vizuale prin rețelele de cablu, nu și prin intermediul spectrului radio. Or, din analiza întreprinsă de autoritatea de concurență a reieșit că operatorii care retransmit astfel de programe prin cablu sau on air și DTH, satelit, sunt concurenți pe aceeași piață.
Definiția pieței relevante este corectă.
Analiza autorității de concurență, care a relevat faptul că serviciul de retransmisie a programelor audiovizuale furnizat prin rețelele de comunicații electronice ce utilizează platforma digitală DTH (prin satelit) substituie serviciul de retransmisie a programelor audiovizuale furnizat prin rețelele de comunicații electronice ce utilizează ca suport cablul coaxial, a avut la bază caracteristicile generale ale serviciului (grila de programe de televiziune oferite), prețurile practicate în relația cu consumatorul final, precum și accesul consumatorilor la aceste servicii.
Cel mai important argument în analiza autorității de concurență l-a avut opinia ANCOM cu privire la substituibilitatea între serviciile de retransmisie a programelor audiovizuale furnizate prin intermediul rețelelor de cablu și a sistemelor de comunicații prin satelit de tip DTH.
Consiliul Concurenței a concluzionat în sensul că piața în discuție este piața serviciilor de retransmitere a programelor audiovizuale, indiferent de tehnologia utilizată.
Faptul că intimata ar putea fi afectată în viitor în dreptul său de a deține statut must carry în baza audientelor înregistrate, consacrate de Legea audiovizualului, nu poate constitui un argument necesar și suficient pentru ca legislația în domeniu să nu fie modificată, într-un sens în care must carry ar fi întemeiat pe alte criterii decât cel al audienței. Acest fapt nu poate constitui nici justificarea unui interes de a ataca decizia analizată, care conține recomandări ce nu prezintă caracter obligatoriu, sunt adresate altei entități și, mai ales, îndeplinesc alte scopuri decât protejarea intereselor comerciale ale unor întreprinderi.
Asimilarea statutului must carry cu un bun, realizată de recurentă, nu este justificată. Astfel, must carry reprezintă un statut, iar nu un bun, acordat în baza legii, în conformitate cu anumite criterii, care pot fi subiectul unor modificări și un constituie apanajul unor întreprinderi care beneficiază de acestea la un anumit moment. Chiar acordat în funcție de audiență, el este reînnoit/ acordat altor operatori ce se situează în topul preferințelor publicului, nefiind însușit în mod automat de către aceștia decât pe durata îndeplinirii criteriului respectiv.
4.2. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare (filele 42-49 dosar).
5. Procedura derulată în recurs
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.proc.civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28.10.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.
Ambele părți au formulat puncte de vedere cu privire la conținutul raportului.
Prin încheierea de ședință din data de 09.03.2016, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C.proc.civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 07.10.2016.
La termenul de judecată din data de 07.10.2016, intimatul-pârât Consiliul Concurenței a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că recurenta-reclamantă putea invoca vătămarea unui drept subiectiv sau interes legitim doar în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu respectarea procedurii prevăzute de art. 7 alin. (3) din lege, respectiv după formularea plângerii prealabile din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența actului, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii sale.
Recurenta–reclamantă S.C. “X TV Group” S.A. a formulat note scrise în care a susținut tardivitatea invocării excepției de către partea adversă, precum și netemeinicia acesteia, pentru motivele arătate la filele 78-81 dosar.
6. Soluția instanței de recurs
6.1. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de susținerile părților, Înalta Curte consideră că se impune respingerea acesteia, pentru următoarele motive:
Autorul excepției a susținut că recurenta putea promova acțiunea în contencios administrativ doar după formularea plângerii prealabile din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența actului contestat, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii sale, după cum impun prevederile art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (2) C.proc.civ., neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.
De menționat faptul că prevederile Codului de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile în completarea normelor speciale (care nu dispun în sens contrar) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Ca atare, se poate observa faptul că voința legiuitorului a fost în sensul că interesul procesual nu mai este unul public, ci unul privat, mai precis al celui în favoarea căruia se recunoaște dreptul de a-l invoca.
Principiul este aplicabil în ambele situații, respectiv când actul administrativ este atacat de către beneficiarul său ori de către terț. Diferența apare doar în privința termenului în care se impune a se acționa în procedura recursului administrativ, în concret de momentul de la care acesta începe să curgă.
Or, în speța de față, intimatul nu a invocat excepția inadmisibilității acțiunii prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, ceea ce atrage sancțiunea decăderii.
6.2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Controlul judiciar declanșat de recurenta–reclamantă S.C. “X TV Group” S.A., în temeiul art. 20 alin. (6) și art. 471 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 54/23.12.2013 prin care intimatul-pârât Consiliul Concurenței a dispus:
“Art. 1 – Închiderea investigaţiei declanşate prin Ordinul nr. 921/29.08.2012, având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 9 din Legea concurenţei de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin emiterea de către această instituţie a deciziei nr. 72/2012, întrucât aceasta nu a condus la descoperirea unor dovezi suficiente care să ateste această încălcare şi respingerea plângerilor RS 18/25.04.2012, respectiv RS 20/18.05.2012.
Art. 2. În temeiul art. 45 alin. (1) lit. e) din Legea concurenţei, în scopul protejării concurenţei pe piaţa de media (cu diversele pieţe relevante componente), Consiliul Concurenţei formulează următoarele recomandări:
• Respectarea tuturor criteriilor de transparenţă, proporţionalitate, stimularea investiţiilor eficiente în infrastructură, revizuirea în mod periodic (în vederea actualizării acestora în ceea ce priveşte progresele tehnologice și ale pieţei pentru a se asigura că aceste norme continuă să fie proporţionale cu obiectivele urmărite — care la rândul lor trebuie să fie clar definite) a listei must-carry. Statutul must-carry ar trebui acordat doar canalelor de televiziune al căror conţinut global este în măsură să îndeplinească cumulativ un puternic caracter de interes general (de exemplu – canalele publice, serviciile de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită prin acorduri internaţionale la care România este parte). Totodată, se impune precizarea că acest statut poate fi acordat şi canalelor private doar în măsura în care se consideră strict necesar în vederea atingerii obiectivului de interes general (canale culturale, informative etc) şi în măsura atingerii de către acestea a unor cote de audienţă adecvată. În plus, numărul acestor canale ar trebui redus la un număr rezonabil. În condiţiile revizuirii numărului de canale cu statut must-carry, principiul must-carry ar trebui preluat pe baze de neutralitate tehnologică (cablu, DTH, televiziune digital terestră etc).
• Statutul de must-carry pentru radiodifuzori să fie acordat în urma unei proceduri competitive. În urma acestei proceduri,
CNA-ul va asigura, într-o manieră transparentă, respectarea criteriilor predefinite şi stipulate în caietul de sarcini, de către toți radiodifuzorii interesaţi de obţinerea statutului must- carry.”
Instanța de primă jurisdicție a respins cererea de anulare a actului administrativ anterior nominalizat, ca fiind lipsită de interes, în esență, pentru următoarele argumente:
Decizia de închidere a unei investigații poate fi atacată, în condițiile art. 19 alin. (7) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, doar de către subiectele de drept care au formulat sesizarea la Consiliul Concurenței.
Recomandările adresate de pârât, prin decizia contestată, Consiliului Naţional al Audiovizualului nu justifică îndeplinirea condiţiei interesului de a acţiona în persoana reclamantei, cât timp o atare recomandare nu comportă în sarcina sa niciun fel de obligaţie sau conduită corelativă. De altfel, recomandările formulate de Consiliul Concurenţei nu antrenează nicio sancţiune nici în privinţa entităţii căreia îi sunt adresate şi cu atât mai puţin reclamantei şi, în plus, nu este dovedită împrejurarea emiterii de către CNA a unor acte administrative vătămătoare reclamantei, întemeiate pe recomandările în discuţie.
Această soluție nu este împărtășită de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în speța de față, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Răspunzând punctual criticilor de nelegalitate prezentate în cadrul memoriului de recurs, Înalta Curte reține că judecătorul fondului a interpretat și a aplicat greşit atât dispoziţiile de drept comun, cât şi pe cele specifice promovării unei acţiuni în contencios administrativ, în ceea ce priveşte existenţa interesului ca şi cerință pentru promovarea unei acţiuni în justiţie.
Potrivit teoriei generale a dreptului, interesul este o condiţie generală ce trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, iar acţiunea în contencios administrativ nu derogă de la această regulă generală, în raport de prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acţiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia.
Conform art. 33 C.proc.civ., “Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.”
Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare:
“(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
(2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată pentru un drept al său sau într-un interés legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.”
Dispoziţiile speciale ale Legii contenciosului administrativ definesc noţiunile de drept vătămat (art. 2 alin. 1 lit. o), interes legitim privat (art. 2 alin. 1 lit. p) şi interes legitim public (art. 2 alin. 1 lit. r).
Astfel, dreptul vătămat reprezintă, în accepţiunea legii, orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.
Interesul legitim privat reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Interesul legitim public constituie interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
În speţa de faţă, au fost ignorate de către prima instanță dispozițiile neechivoce ale art. 20 alin. (6) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, potrivit cărora: “Deciziile adoptate de Consiliul Concurenței în plen conform prevederilor alin. (4) se semnează de către președinte, în numele Consiliului Concurenței. Acestea vor putea fi atacate în termen de 30 de zile de la publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios administrativ la Curtea de Apel București. Sentința va fi pronunțată fără drept de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.”
Ca atare, se observă faptul că textul legal anterior citat nu distinge între destinatarul actului administrativ și terțul interesat, fiind aplicabilă regula de interpretare juridică “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Prin urmare, nu se poate susține faptul că recurenta, în calitate de terț interesat, nu poate contesta Decizia nr. 54/23.12.2013 emisă de Consiliul Concurenței.
Exercițiul dreptului procesual al recurentei nu poate fi în niciun fel subsumat celui al Consiliului Național al Audiovizualului.
Cu alte cuvinte, nu poate fi primită apărarea intimatului în sensul că dacă Consiliului Național al Audiovizualului nu atacă decizia aflată în discuție, nici recurenta nu o poate ataca, întrucât în legislația aplicabilă în materie nu este prevăzută o astfel de condiționalitate.
De altfel, Consiliului Național al Audiovizualului nu are interes să conteste recomandările formulate de intimat, întrucât nu este vizat direct de conținutul acestora. Altfel spus, sunt vizați doar radiodifuzorii care beneficiază de statutul de must-carry.
În speța de față, recurenta susține că decizia contestată generează două efecte ce lezează în mod direct interesul său legitim de a concura în mod eficient și efectiv pe piață:
– prin prisma definirii pieței relevante;
– prin recomandarea ca statutul must-carry să fie conferit “doar în măsura în care se consideră strict necesar în vederea atingerii obiectivului de interes general” și pe alte criterii decât audiența.
Așadar, recurenta are interesul legitim de a deduce controlului de legalitate al instanței specializate decizia aflată în discuție, în condițiile în care se consideră afectată în dreptul său recunoscut de Legea audiovizualului, care conferă canalelor sale posibilitatea de a deține statutul must-carry în baza audiențelor înregistrate, cu consecința obligației în sarcina tuturor operatorilor de cablu de a retransmite posturile sale.
Interesul recurentei este unul personal, în calitate de titulară a unor programe de televiziune care dețin statutul mustcarry.
De asemenea, interesul recurentei este unul născut și actual, în condițiile în care, pe de o parte, se află în derulare proceduri administrative și judiciare care o privesc și în care poate fi invocat conținutul deciziei, iar pe de altă parte, decizia stabilește anumite recomandări ce urmează a fi implementate de către Consiliului Național al Audiovizualului, în calitate de autoritate de reglementare care normează, autorizează și controlează activitatea canalelor sale de televiziune.
Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că recurenta are interes în contestarea Deciziei nr. 54/23.12.2013 emisă de Consiliul Concurenței, iar pentru analizarea motivelor de nelegalitate invocate de parte cu privire la aceasta se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Față de soluția pronunțată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor de nelegalitate subsumate motivului de casare reglementat de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
7. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de intimatul Consiliul Concurenţei.
Admite recursul declarat de reclamanta S.C. „X TV Group” S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2426 din 19 septembrie
2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.
